23 October, 2010

Corespondenţe egoiste

Către artist,

Voi începe direct - e prea multă informaţie pe lume, prea multe imagini şi, da, prea mulţi artişti.

Era o vreme când cutreieram galerii şi muzee, citeam cu răbdare toate plăcuţele explicative, pliantele care detaliau conceptul, articolele din reviste. Era o vreme când pricepeam. Era o vreme când mă entuziasmau instalaţiile, fotografia, fotorealismul sau glumele colorate. Dar a trecut timpul şi nu mai e loc în spatele ochilor mei nici pentru concepte, nici pentru imagini. Actul artistic presupune din partea meo o empatie de care nu mai sunt în stare, o empatie care-mi miroase de acum a risipă. Şi aşa obosesc şi mă irosesc văzând prea multe reclame, prea multe vitrine, prea multe tâmpenii blincănitoare în dreapta paginii de internet. Saltul de înţelegere îmi dă dureri de genunchi. Nu mă interesează copilăria ta nefericită, trecutul comunist, trecutul hipiot, orientarea ta sexuală, părerile tale despre viaţa şi religie, filosofia care-ţi susţine demersul. Şi dacă eşti scriitor, faţa ta rânjindu-se la mine de pe copertele cărţilor mă scoate din librărie.

Aşa că m-am făcut egoist şi nepăsător. Dacă Beuys avea dreptate şi oricine poate fi artist, atunci concluzia logică e că nu există artişti. Trăiască anonimatul creator, instituţia care-mi dă voie să mă bucur de o alee însorită ca de un fapt estetic, ca de un tablou. Voi institui tirania unui singur critic de artă - anume eu. Şi pentru că a detesta e o emoţie care presupune şi implicare, şi energie, voi da doar două verdicte: îmi place, pueril şi inexplicabil, şi nu mă interesează, le fel de pueril. Dar suficient.

1 comment:

ggl said...

Fiind fată, muzee şi galerii cutreieram :)